Fragmente de Secret I

Secretul – Carmen Dumitrescu
http://camydumitrescu.wordpress.com/

Obișnuiesc, atunci când citesc o carte și-mi atrage atenția prin anumite rânduri într-un anumit fel, să selectez acele fragmente și să le scriu (cu stiloul, în general) într-o o agendă veche de când lumea. Prin intermediul unui (în primul rând) bun prieten, am descoperit-o pe Carmen Dumitrescu, o tânără scriitoare originară din Piatra Neamț, dar stabilită, actualmente, în Teleorman. „Secretul” dezvăluie povestea de dragoste dintre EL și EA, urmărește evoluția acesteia prin suișuri și coborâșuri, și reliefează, într-un mod natural și aproape hipnotizant, sentimentele celor două personaje fără de nume. Dar secretul este altul… și insistă nu pe iubire, nu pe acțiuni, ci pe zbuciumul interior al personajelor, transpus foarte bine în cuvinte de autoare.

Dar atât cu „datul din casă”, o serie de citate care mi-au plăcut foarte multe din „Secretul”, mai jos(partea I):

„Mă loveam de ferestre. De alte ferestre… Mă tăiam în cioburile lor. Mă culegeam din cioburi apoi… Mă reculegeam… Și nu mai căutam răspunsuri, pentru că răspunsurile erau numai o soluție temporară. În definitiv, când peste mormintele noastre vor cădea frunzele toamnei, orice răspuns aș primi eu de la toate aceste ferestre va fi irelevant. Doar răspunsul tău ar mai conta. Chiar dacă și tu ești, la urma urmei, tot o fereastră printre atâtea ferestre.”

„Dar e trist că prin tine lumina trecea altfel decât prin restul ferestrelor.”

„Îmi amintesc că în fața luminii tale eram liberă și fericită. Îmi amintesc că în fața luminii tale eram protejată și că teama nu-mi mai circula prin artere ca un blestem nedefinit.”

„Așa a învățat să fie egoistă. Și să-și construiască din neputințe, noi abilități.”

„Și cele mai utile dintre abilități erau cele construite din emoții tratate cu otravă. Cele mai frumoase păsări renasc din propria cenușă.”

„Cum să te prăbușești, atunci când știi exact unde ți-e locul? Mai ales atunci când vezi că locul tău e sus…”

„[…]eu cu păsările n-am vorbit niciodată… Mie numai șerpii mi-au fost apropiați…”

„Și nu e nimic mai tentant decât libertatea. Dar am văzut, în aceeași fracțiune de secundă, și zidul. L-am văzut înalt, plin de amintiri, ca o limită a conștiinței absolute. Și am ales zidul…”

„Eliberarea e întotdeauna prea dificilă. Pentru că eliberarea presupune asumarea vinei de a fi vrut să zbori prea sus. Și prea puține păsări își pot asuma această vină.”

„Erau atâtea lucruri pe care nu apucase să i le spună. Cp i-ar fi scos un ochi într-o noapte cu lună, pentru că a văzut în el o strălucire de opal… Că l-a înțeles întotdeauna și n-a găsit niciodată suficiente argumente pentru a-i semna sentința la moarte. Deși, în ceea ce-i privea pe toți ceilalți, găsea suficiente justificări pentru a-i vedea morți. Și arși de vii pe rugul propriilor frustrări… Dar el avea frustrări frumoase. Și ochi frumoși… Că i-a iubit vocea… Nu i-a spus nici asta… Sunt atâtea lucruri pe care le mai poți spune după ce nu mai ai cui să le spui.”

„Se va întoarce într-o zi tot acolo… La locul lor… Și va sta din nou cu tălpile goale pe iarbă, privind vârfurile copacilor. Atunci nu-i va mai simți prezența în fiecare fir de iarbă și în fiecare fâlfâit de aripă. Acum, însă, simțea tot…”

„Adevărul e în tine, înainte să te lepezi de el prin cuvinte… Fii conștient de el și nu-l șopti nimănui! Nimeni altcineva nu-l va înțelege…”

 

[va urma]